Epaminonda's Blog.....: TABLETA CU ȘTIRI NECONVENȚIONALE

D'ALE POLITICIENILOR

sau

CE SEMĂNĂM, AIA CULTIVĂM

MITICĂ DRAGOMIR – P.R.M.:

Suntem o ţară mai al naibii decât aia bananieră.

MARIAN VANGHELIE – P.S.D.:

În prezent, sumele alocate transportului în comun sunt infirme.

GIGI BECALI – P.N.G.:

Eu am înțeles că vorbim de afaceriștii adevărați.

Acest Cocoș e un papagal.

xxx

O VORBĂ DE DUH

DE LA ÎNAINTAȘI

UN DIALOG EPIGRAMATIC

O PASTILĂ DE UMOR

__________xxx__________

O INSIGNĂ, O PLACHETĂ

ȘI CÂTEVA MEDALII

DIN JUDEȚUL PRAHOVA

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Insigna - Europene - Bob - Sinaia - 1977

Apariţia bobului ca sport, în România, se situează în jurul anului 1909, când de fapt se semnalează primele coborâri. Intreaga activitate se reducea la câteva zile pe an, în preajma sărbătorilor de iarnă. Incepând cu anul 1910, apar şi întreceri organizate sub titulatura de „concursurile pentru sporturile de iarnă”, pretenţios numite astfel, participarea fiind foarte modestă. Tot în acest an apar primele articole în presă, care prezintă noul sport, dau amănunte asupra echipamentului, noţiuni de tehnică, de conducere etc. Această publicitate va stârni o adevărată vogă a bobului la Sinaia, dar acesta va rămâne totuşi practicat de un cerc restrâns de amatori, bogaţi. Până în 1916, concursurile se defăşoară cu regularitate la Sinaia, alături de cele de sanie şi scheleton, fără reglementări precise. O confirmă prezenţa în boburi a 2, 4, 5, 6 persoane, formarea echipajelor mixte, fără categorii de vârstă, pilotarea bobului de către femei, folosirea aceluiaşi bob de mai multe echipaje constituite ad-hoc etc. Primul câştigător al unui concurs de bob din 1910 este N. Filiti, iar la echipajele multiple, „Cercul Sportiv Român”. In 1911, prezenţa femeilor în bob este foarte activă. Le vom găsi atât în proba rezervată lor, cât şi în echipaje alături de bărbaţi. Concursurile sunt organizate la 3 probe: bob – 2 femei, bob – 2 bărbaţi şi 2–5–6 persoane. Câştigătorii: Natalia Darvari (femei), Jean Costinescu (bărbaţi) şi echipajul multiplu „Societatea Săniuţa”. Infiinţarea, în 1912, a Federaţiei Societăţilor de Sport din România (F.S.S.R.), în cadrul căreia funcţiona „Comisia pentru Sporturile de Iarnă”, are darul de a coordona şi impulsiona practicarea bobului. In anul 1913, nu este consemnată nici o activitate (din lipsă de zăpadă); concursurile sunt reluate în 1914, dar cu un succes mult redus faţă de anii precedenţi. Pentru prima dată, se organizează un concurs naţional interşcolar de bob, câştigat de echipa Liceului „Gh. Lazăr” din Bucureşti. Tot în 1914, la „Concursul naţional de bob”, participă şi un echipaj format din turişti germani, care ocupă locul III. Concursul este câştigat de echipajul Şcolii Evanghelice din Capitală. Prin participarea echipajului german la concurs, s-a făcut cunoscută şi în străinătate activitatea bobistică de la noi. Activitatea este reluată – cu entuziasm – în 1920. Apar centre noi de bob, la Braşov, Râmnicu Vâlcea, Slatina, Iaşi. Se practica, în general, un bob de stradă, pe drumuri de munte, pe pârtiile de schi de la Postăvar şi de la Poiana Braşov.

Sinaia este un oraș situate în județul Prahova, România, pe valea Pahovei, la poalele Munților Bucegi, cunoscut mai ales datorită importanței sale turistice. Orașul este situat la circa 60 kilometri nord-vest de Ploiești și la 50 kilometri sud de Brașov. Altitudinea medie a orașului este de 880 de metri, orașul numărând aproximativ 10500 de locuitori. În secolul al XVII-lea această zonă era nelocuită. Primii locuitori care s-au stabilit în pădurea virgină de aici au fost călugării mănăstirii Sinaia, ctitorită între anii 1690-1695 de către Marele Spătar Maihail Cantacuzino, precum și niște scutelnici care se ocupau cu paza mănăstirii și cultivarea moșiilor acesteia. Orașul a luat numele mănăstirii, iar mănăstirea a fost denumită astfel după călătoria spătarului în Palestina și Peninsula Sinai. Sus am postat stema orașului iar dedesubt pozele câtorva clădiri interesante din Sinaia.

Plachetă - Colegiul național militar "Dimitrie Cantemir"

Ministerul Apărării Naționale - România

Colegiul Naţional Militar „Dimitrie Cantemir” a fost înfiinţat la data de 4 iunie 1912 la Mănăstirea Dealu (Târgovişte). Din 1929 s-a numit Liceul Militar „Nicolae Filipescu”. În noiembrie 1940 a fost transferat la Predeal unde funcţionează până în 1948. A dat ţării în cei 36 de ani de existenţă 33 de promoţii însumând 1282 de absolvenţi. După război, în anul 1949, liceul a fost reînfiinţat la Roman. În 1950 a fost redislocat la Predeal, unde a funcţionat încă 4 ani. În 1953 a absolvit prima promoţie după război. Din 1954 este dislocat în oraşul Breaza, pe Bulevardul Republicii la nr.75. La 4 iunie 2007, la aniversarea a 95 de ani de existenţă, şeful Statului Major al Forţelor Terestre conferea colegiului „Emblema de Onoare a Forţelor Terestre”. Cu acelaşi prilej, instituţiei i-a fost înmânat Steagul de identificare. Pe 4 iunie 2012, la împlinirea a 100 de ani de nobilă şi demnă existenţă, Drapelul de luptă al colegiului a fost decorat cu Ordinul “Virtutea Militară în grad de Cavaler”, cu însemn pentru militari, de pace. Încadrat armonios în învăţământul preuniversitar românesc, Colegiul Militar Liceal “Dimitrie Cantemir” s-a transformat, începând cu anul şcolar 2014-2015, în Colegiul Naţional Militar “Dimitrie Cantemir”, conform ordinului nr. 3280/10.04.2014, emis de ministrul Educaţiei Naţionale. De-a lungul a peste un secol de existenţă, Colegiul Naţional Militar „Dimitrie Cantemir” a dat ţării peste 13000 de absolvenţi, cuprinşi în 92 de promoţii, a căror reuşită confirmă şi consolidează valoarea acestui lăcaş militar de învăţământ, cultură şi educaţie. Cei mai mulţi au îmbrăţişat şi s-au remarcat în cariera militară, peste 200 fiind avansaţi la gradul de general. Alţi absolvenţi au devenit academicieni de renume, medici militari şi civili excepţionali, miniştri, ambasadori, profesori universitari, cercetători ştiinţifici. Colegiul Naţional Militar „Dimitrie Cantemir” se prezintă ca o instituţie de învăţământ preuniversitar performantă a Armatei României, care asigură însuşirea temeinică a cunoştinţelor ştiinţifice, de cultură generală şi militară necesare elevilor pentru a putea continua studiile în instituţiile militare de învăţământ superior şi postliceal.

Breaza este un oraș din județul Prahova, zona subcarpatică. Localitatea a fost declarată stațiune balneo-climaterică încă din anul 1928. Prima atestare documentară a localității nparvine din anul 1503, când în Registrele Brașovului este amintit negustorul Neagoe din Breaza. La Breaza a funcționat vamă cu Ardealul între anii 1834 până în anul 1852, când a fost mutată la Predeal. La recensământul din anul 2011 populația orașului număra 15938 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care: români – 96,84% și restul – necunoscută sau altă etnie. Structura confesională aproximativă a populației orașului se prezintă astăzi astfel: ortodocși – 95,98% și restul – nedeclarată sau altă religie.

Nicolae Iorga 125 de ani de ani de la naștere 1871 - 1996

Muzeul de istorie și arheologie Prahova

Muzeul Nicolae Iorga - Vălenii de Munte

Nicolae Iorga, nume real Nicu N. Iorga, a fost un istoric, critic literar, documentarist, dramaturg, poet, enciclopedist, memorialist, ministru, parlamentar, prim-ministru, profesor universitar și academician român, care s-a născut la data de 17 ianuarie 1871 la Botoșani și a decedat la data de 27 noioembrie 1940 la Strejnic, județul Prahova. După cum a afirmat George Călinescu, Iorga a jucat în cultura românească, în primele decenii ale secolului XX, ”rolul lui Voltaire”. Strămoșii lui Nicolae Iorga se pare că erau de origine aromână, veniți din zona Pindului, deși istoricul nu s-a identificat niciodată explicit și fără echivoc cu această etnie. Părinții lui au fost Nicu Iorga, avocat, și Zulnia Iorga, născută Arghiropol. Numele de botez este Niculae, acesta fiind și motivul pentru care, în majoritatea cazurilor, în timpul vieții s-a semnat N. Iorga. Numele Nicolae apare târziu și rar din mîna sa, fiind covîrșitor folosit ulterior, la reeditarea scrierilor sale. Soția lui Nicolae Iorga a fost Catinca. După studii elementare și gimnaziale în Botoșani, termină Liceul Național din Iași în 1888. Absolvă Universitatea din Iași într-un singur an cu diploma "magna cum laude". Continuă studiile universitare la Paris, Berlin și Leipzig, obținând doctoratul (1893) la numai 23 de ani. Iorga devine în 1893, la numai 23 de ani, membru corespondent al Academiei Române. Omul care se descurca fluent în 18 limbi de comunicare a absolvit Universitatea din Iași într-un singur an. În 1894, la 24 de ani, obține prin concurs catedra de istorie la Universitatea din București. Din 1911 este membru activ al Academiei Române. Începînd din 1908 ține cursuri de vară la Vălenii de Munte, județul Prahova. Dotat cu o memorie extraordinară, cunoștea istoria universală și în special pe cea română în cele mai mici detalii. Nu este cu putință să-ți alegi un domeniu din istoria românilor fără să constați că Nicolae Iorga a trecut deja pe acolo și a tratat tema în mod fundamental. În timpul regimului comunist opera sa istorică a fost în mod conștient ignorată, istoria României fiind contrafăcută în concordanță cu vederile regimului de către persoane aservite acestuia. Iorga a fost autor al unui număr uriaș de publicații, cel mai mare poligraf al românilor: circa 1250 de volume și 25000 de articole. Opera sa istorică cuprinde diverse domenii: monografii de orașe, de domnii, de familii, istoria bisericii, a armatei, comerțului, literaturii, tipăriturilor, a călătorilor în străinătate etc. Cîteva din publicațiile mai importante: Studii și documente cu privire la istoria românilor, în 25 volume (1901-1913), Istoria imperiului otoman în 5 volume. Ca literat, Nicolae Iorga a scris poezii, drame istorice (Învierea lui Ștefan cel Mare, Tudor Vladimirescu, Doamna lui Eremia, Sfântul Francisc din Asisi și altele), volume memorialistice (Oameni cari au fost, O viață de om, așa cum a fost). Iorga este autorul a 1003 volume, 12755 articole, 4963 recenzii. În 1903 a preluat conducerea revistei Sămănătorul. Ca om politic, a fost co-fondator al Partidului Naționalist-Democrat, în anii 1931-1932 Prim-ministru și Ministru al Educației Naționale. Membru al parlamentului în mai multe legislaturi, Iorga era un reputat orator, temut de adversarii săi politici. Nicolae Iorga a fost fondatorul (1920) și director al Școlii Române din Paris ("Fontenay-aux-Roses"). A editat și condus numeroase ziare și reviste ("Neamul românesc", "Revista istorică", "Revue Historique du Sud-Est-Européen", "Floarea darurilor" etc.). Împreună cu un grup de profesori, fizicieni și alți oameni de știință a ajutat la pornirea mișcării de cercetași din România și la dezvoltarea organizației Cercetașii României. Nicolae Iorga a avut un sfârșit tragic, fiind ridicat de la vila sa din Sinaia și asasinat la 27 noiembrie 1940 de către legionari, fiind considerat responsabil de uciderea Căpitanului, Corneliu Zelea Codreanu în timpul regimului de autoritate monarhică a regelui Carol al II-lea. După aflarea veștii despre asasinarea lui Iorga, 47 de universități și academii din întreaga lume au arborat drapelul în bernă.

(Sursa NET – Vlada Aftene)

Muzeul Memorial „Nicolae Iorga” este de fapt casa în care a locuit marele istoric și om politic timp de 30 de ani, între anii 1910 – 1940, pe strada George Enescu, la nr.3. Această clădire împreună cu Muzeul de artă religioasă și Muzeul de etnografie al Văii Teleajenului formează un adevărat centru cultural. Deși născut la Botoșani în noaptea de 5/6 iunie 1871, viitorul mare savant a găsit motive să se statornicească aici. “Era aici - scrie el - o pace, o bună înțelegere românească…..care te cucerește îndată”. Izvor de liniște și cugetare, Văleniul i-a fost totodată și locul în care și-a clădit o parte din impresionanta sa opera. Casa în care a locuit cu familia și a creat o parte consistentă a edificiului nemuririi sale, a fost construită de polcovnicul Panca și atestată documentar în 1833. Nicolae Iorga cumpără casa de la urmașii polcovnicului in 1908, asistă și supraveghează renovarea ei. De la intrare, vizitatorul este întâmpinat de o poartă masivă din lemn, străjuită de doi stâlpi din cărămidă, văruiți în alb. Imediat, o curte largă se deschide și calci pe pietre de râu. Un spațiu verde, ca o gradină, înconjoară casa prevăzută cu prispa înaltă și cu intrare laterală. Câteva trepte duc către calea de acces. Stâlpii din lemn, cu capiteluri ornate, conturează o linie ondulata, sprijinind acoperișul din țiglă. De la înălțimea pridvorului poți privi bustul savantului turnat în bronz de sculptorul Oscar Han, dominând cadrul cu privirea energică. Sub corpul principal exista si o pivnita, cu intrarea pe sub cerdac, dar aceasta nu se viziteaza de către public.La intrarea în locuință, pe o placa de marmura stă scris “Aceasta casă în care au muncit, s-au bucurat și au suferit Nicolae și Ecaterina Iorga”. In interior, ansamblul exponatelor evocă personalitatea marelui savant prin numeroase cărți, manuscrise, obiecte personale, fotografii, mobilier sau diverse alte documente. Un hol lung, care desparte biroul de lucru si dormitorul de salonașul mic și salonul de primire, te întâmpină cu piese de mobilier rustic dragi profesorului - lăzi de zestre moldovenești, scoarțe populare basarabene, două litografii cu Alexandru Ioan Cuza și Elena Cuza, și nu în ultimul rând portretul lui Nicolae Iorga pictat de fiica sa, Magda, in 1930. Biroul de lucru rămâne centrul de interes, cu impresionanta biblioteca, ticsita de volume din aproape toate domeniile științei și artei, el deschide cheia înțelegerii marelui cărturar. Pe birou, mapa din piele, călimara de cerneala și pana de scris, par încă să aștepte venirea profesorului. Sub cristal se afla gata pregătită o pagină de manuscris cu titlul “Încredere”, care reține atenția prin sensul sau etic. “Un singur lucru cerem, și anume dreptul de a cere oricărui om cinstit și muncitor din România: Încredere”. Lângă biroul de lucru se află dormitorul, cu mobilierul lucrat în stil popular de factură orășenească, la Câmpulung Moldovenesc in 1911, icoane din secolele XVIII- XIX pictate pe sticlă. Salonașul mic era locul unde Ecaterina Iorga își primea oaspeții. Aici găsim portretul acesteia pictat de Sever Burada în 1925, biroul la care a scris, canapeaua și fotoliile, o masă joasă, rotundă cu picioarele de mahon. Salonul mare de primire are aceeași notă populară marcată de mobilier și tapițerie cu elemente de artă populară românească. Pe pereții văruiți în alb sunt etalate tablouri de Nicolae Grigorescu, “Pe Valea Câmpiniței” și “Flori de măr” și Elena Popeea- “Flori roșii”. In continuarea casei, un hol lung, cu geamlâc, duce spre fostele dormitoare ale copiilor. Aici se pot vedea vitrine cu documente, fotografii, facsimile ce reprezintă momente din activitatea publica a savantului: Președinte al Comisiei Monumentelor Istorice, Prim Ministru, Președinte al Ligii Culturale pentru Unitatea Culturala a Tuturor Romanilor; sala a doua, ne întâmpină cu costumul de academician pe care Nicolae Iorga l-a purtat la ședințele solemne ale Academiei Romane; într-una din vitrine sunt expuse fotografii și documente ce imortalizează secvențe ale vizitei din 1930 in S.U.A. Nicolae Iorga este surprins de obiectivul aparatului de fotografiat în mijlocul românilor din S.U.A. Pășind cu emoție, vizitatorul va descoperi în fiece loc, puțin câte puțin, din ființa profesorului și a omului de excepție care a fost Nicolae Iorga. Valoarea umană de creator de geniu, radiază din fiecare colț al casei. Învăluită într-o aură de mister, “la ceasuri adânci din noapte, când toți se odihnesc, el pare că veghează”.

Vălenii de Munte este un oraș din județul Prahova, situat pe Valea Teleajenului la 28 kilometri depărtare de municipiul Ploiești. Localitatea este atestată documentar ca “târg al săcuienilor” și vamă, pentru prima dată în anul 1431, într-o poruncă a domnitorului Dan al II-lea. La recensământul din anul 2011 orașul număra 12257 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care: români – 94,01% și restul – necunoscută sau altă etnie. Structura confesională aproximativă a populației orașului, în prezent, se prezintă astfel: ortodocși – 91,31%, penticostali – 1,52%, necunsocută – 5,27% și 1,88% - altă religie.

Era la început veacului al XX-lea. Cultura şi ştiinţa în România prinseseră aripi de zbor stabile şi de perspectivă, precizându-se domeniile şi principiile de activitate. Se trecea acum la culegerea primelor roade ale frământatului şi cu rol de pionierat secol al XIX-lea, când reprezentanţi de frunte ai renaşterii româneşti se dăruiau, cu întreaga lor fiinţă, intereselor naţionale. Unirea Principatelor şi marile reforme ale lui Alexandru Ioan Cuza au deschis larg porţile afirmării învăţământului, ştiinţei şi culturii în România. Publicaţii şi societăţi de tot felul luau fiinţă, croindu-şi drum spre mintea şi inima românilor. În acest context de efervescenţă spirituală, o nouă ştiinţă specială se înfiripa în peisajul intelectual românesc. Informaţiile lui C. Bolliac din „Trompeta Carpaţilor”, referitoare la unele descoperiri monetare, dar mai ales lucrările lui D.A. Sturdza şi primele studii de specialitate ale lui M.C. Sutzu, precum şi alcătuirea unor colecţii monetare, aveau să se constituie ca temelie a ştiinţei numismatice din România. Începutul sec. XX va marca pentru numismatica din ţara noastră un moment de o reală însemnătate. Pe data de 28 decembrie 1903, la iniţiativa unui grup de entuziaşti şi pasionaţi ai acestei discipline, lua fiinţă Societatea Numismatică Română (S.N.R.). Adunarea Generală, în şedinţa sa inaugurală, a votat Statutele Societăţii şi a ales Comitetul de conducere în următoarea alcătuire: D.A. Sturdza, preşedinte de onoare; M.C. Sutzu, preşedinte activ; Gr. Tocilescu, vicepreşedinte; Al. Cantacuzino, secretar; lt. col. G. Iordăchescu, casier contabil; dr. G. Severeanu, subsecretar şi D. Panku, C. Alessandrescu, Carol Storck şi E.D. Mirea, membri. O dată cu adoptarea Statutelor se fixa şi ţelul principal al Societăţii, care îşi propunea „să dezvolte ştiinţa şi arta numismatică” în România." În prezent SNR are filiale în aproape toate județele țării. Sus am postat logo-ul Societății Numismatice Române.

Atena era o zeiţă, una dintre cele mai mari divinități ale mitologiei greceşti, identificată de către romani cu zeița Minerva. Era zeița înțelepciunii, pe care grecii o mai numeau și Pallas Athena sau, pur și simplu, Pallas. Deasupra am postat o poză cu statuia zeiţei Atena care se găseşte la Muzeul Luvru din Paris.

Numismatica (gr.numisma și lat.nummus, - monedă, ban) este știința auxiliară a istoriei având drept obiect de cercetare tipurile de monede, descrierea lor, descifrarea legendelor, materialul din care sunt monedele confecționate și raporturile dintre diferitele categorii de monedă. O ramură a numismaticii, medalistica se ocupă cu studiul medaliilor. Monedele au apărut din timpuri străvechi, ca obiecte din materiale nemetalice folosite pe rol bani. Neștiutorii includ și studiul bancnotelor lumii în numismatică, ceea ce este greșit.

S.C. ELETTRA COMMUNICATIONS S.A. Ploiești - România

Ceremonia inaugurală 2 iulie 2004

S.C. ELETTRA COMMUNICATIONS S.A., este o societate comercială pe acţiuni, cu capital mixt româno-italian, ce are sediul central în Ploiești, pe Șoseaua Ploiești-Târgoviște la km. 8. Domeniul principal de activitate al societăţii şi activitatea principală este fabricarea echipamentelor de comunicaţii, însemnând fabricarea echipamentelor de telecomunicaţii, suportul logistic şi post vânzare asigurat clienţilor, instalarea, asamblarea şi testarea staţiilor de telecomunicaţii fixe şi mobile (în containere sau pe vehicule). Misiunea principală a societății este de a produce şi comercializa echipamente şi servicii de telecomunicaţii, precum şi destinate aeronauticii, de înalta tehnologie, atât pentru piaţa destinată domeniului apărării cât şi pentru cea civilă.

Întru gloria armatei române spre amintirea

Batalionului 2 Vânători 1877 - 1879

1890 conceput - 1897 inaugurat

Ploieștenii și țara recunoscători - Comitetul de acțiune

Societatea numismatică română - 1903

Monumentul Vânătorilor din Ploiești este un monument istoric ce a fost construit în cinstea militarilor prahoveni din Batalionul 2 Vânători, condus de Alexandru Candiano-Popescu, care a contribuit hotărâtor la prima mare victorie românească din războiul de independență - Grivița, 30 august 1877, deși județul Prahova a mai dat 2 unități la acel război: Regimentul 7 Prahova și Regimentul 4 Călărași. După război, un grup de foști combatanți, împreună cu mulți alți tineri entuziaști, au început să strângă fonduri pentru ridicarea monumentului. În anul 1890 apare initiativa lui Ion Gr. Sorescu de a ridica un monument dedicat acestora. S-a format un comitet de actiune si s-a inceput strangerea de fonduri prin liste de subscriptie, organizarea de baluri, etc. În 7 ani au contribuit 20000 de oameni, din toată țara, și realizarea monumentului a fost încredințată sculptorului George Vasilescu. Inițial, monumentul trebuia să fie o columnă cu un vultur în partea superioară și un soldat la baza sa, grupul statuar fiind înconjurat de 4 lei. Proiectul s-a schimbat pe parcurs, columna fiind înlocuită cu un obelisc de granit, iar leii cu sculpturi în bronz ale soldaților prahoveni.

Pentru realizarea lor, George Vasilescu s-a documentat în Ploiesti asupra uniformelor și armelor de epocă, cerând apoi autorităților locale să îi precizeze unde urma să fie amplasat monumentul pentru a-l integra cât mai bine în spatiul arhitectural.

Inaugurarea trebuia să aibă loc în anul 1896, însă partea de granit a monumentului a suferit deteriorări în timpul transportului din Italia, așa că sculptorul Vasilescu s-a angajat să repare piesele stricate pe cheltuiala sa.

Dezvelirea monumentului a avut loc în 1897, dar nu pe 30 august (când s-ar fi împlinit 20 de ani de la asaltul asupra redutei Grivita 1), ci pe 12 octombrie, într-un cadru festiv.

Au fost prezenți toți politicienii locali, dar și personalități precum Alexandru Candiano-Popescu, Grigore Ion (soldatul care capturase steagul otoman de pe redută), Nicolae Prușanu (reprezentantul veteranilor) și Regele Carol împreună cu prințul Ferdinand, domnitorul fiind cel care a inaugurat monumentul. El are o concepție amplă, triumfală, combinând în jurul unui obelisc înalt de granit, așezat pe un soclu cubic, elemente simbolice din bronz, reprezentând, în vârf, un vultur cu aripile desfăcute, ținând în cioc un stindard, statuile a patru vânători, precum și altoreliefuri cu scene de luptă, alegorii prezentând pe Zeița Victoriei în mijlocul oamenilor și asaltul de la Grivița 1.

Trebuie spus că inițial monumentul a avut 4 altoreliefuri dar două au dispărut. Astăzi monumentul este situat în centrul sensului giratoriu din fața gării Ploiești-Sud (montat în anul 1980). Inițial monumentul a fost ridicat pe rondul dinspre centru al Bulevardului Independenței, iar după bombardamentele din cel de-al doilea război mondial s-a mutat în scuarul de lângă Pasajul superior Ploiești (anul 1954). Pe altoreliefurile dispărute sau intenționat scoase era marcat momentul inaugurarii, participantii la acea festivitate și numele a o parte dintre donatori. Este posibil ca autitățile locale comuniste să fi considerat că monumentul este meritul tuturor ploieștenilor, nu numai al celor înscriși, și să nu mai vorbim despre dragostea acestora pentru rege și regalitate. La rondul cu monumentul anual la data de 10 mai (ziua nationala a Regatului), aveau loc întruniri publice. Deși inițial monumentul era flancat de două tunuri turcești capturate după anul 1916, când armata germană a ocupat orașul, tunurile au fost demontate și predate otomanilor. După reinstalarea și reinaugurarea monumentului din anul 1954, altorelieful de pe fațada principală, care amintea de festivitatea de inaugurare, și implicit de Rege, a fost înlocuită cu una care vorbea de ”frăția de arme româno-ruse” și de cea dea 10-a aniversare a ”eliberării patriei noastre de către glorioasa armată sovietică”, iar monumentul s-a redenumit Monumentul frăției de arme româno-ruse. După cutemurul din anul 1997 monumentul a suferit o altă renovare și reinstalare în piața din fața Gării de Sud. Din pacate, astăzi trecătorii cred că acest moument și-a pierdut din semnificația sa și din rolul pentru care a fost gândit, el fiind greu observabil.

El este eclipsat de marile panouri publictare, fântâna din fața gării, dar și imensitatea blocului Gioconda, al doilea ca mărime din oraș. Astăzi se cristalizează în rândul ploieștenilor ideea ca monumentul să fie reinstalat exact în poziția și pe locul unde s-a dezvelit pentru prima dată.

Municipiul Ploiești este unul dintre marile orașe ale României și reședință a județului Prahova, fiind situat la 60 de km depărtare de București. Municipiul Ploiești se găsește în apropierea regiunii viticole Dealul Mare-Valea Călugărească și are acces direct la Valea Prahovei, cea mai importantă zonă de turism alpin din România. Ploieștiul este un important nod de transport, situându-se pe drumurile care leagă capitala București de provinciile istorice Transilvania și Moldova. este supranumit „capitala aurului negru”, orașul fiind vechi centru al industriei petroliere, având patru rafinării și alte industrii legate de această ramură (construcții de mașini, echipamente electrice, întreținere). Prezența unor ploieșteni pe piețele unor orașe din Ardeal denotă faptul că localitatea avea un nume și o bază economică ce-i permiteau să intre în relații comerciale cu centre de peste munți. Numele mai apare într-un hrisov din anul 1567, semnat de către domnitorul Țării Românești, Petru cel Tânăr, prin care se întărea o vânzare a "cinci răzoare" de vie între un anume Avruț din Ploiești și logofătul Coresi din Bărcănești. Sus am postat stemele interbelică, comunistă și actuală ale orașului Ploieșți, iar mai jos fotografiile câtorva monumente de cultură și arhitectură din municipiul Ploiești, din vremuri diferite.

Palatul Culturii

Muzeul de Istorie

Muzeul Ceasului

Muzeul de Artă

Palatul Băilor municipale

Gara de sud

Palatul Societății "Cooperativa"

Strada Franceză

Tribunalul

Prahova este un județ aflat în regiunea istorică Muntenia din România.Este cel mai populat județ din România (cu excepția capitalei București, oraș aflat în vecinătatea sa, la sud) deși este doar al 33-lea din țară ca suprafață. Județul se întinde pe o suprafață de 4716 km.p., numără aproximativ 830000 de locuitori și își are reședința în municipiul Ploiești. Ca subunități administrative județul este compus din 2 municipii - Ploiești și Câmpina, 12 orașe - Azuga, Băicoi, Boldești - Scăieni, Breaza, Bușteni, Comarnic, Mizil, Plopeni, Sinaia, Slănic, Urlați, Văleni de Munte și 90 de comune. Sus am postat harta, stemele interbelică, comunistă și actuală ale județului Prahova, iar mai jos fotografiile câtorva monumente de cultură și arhitectură din acest județ, câteva trimiteri poștale ilustrate, din vremuri diferite, dar și câteva frumoase locuri de vizitat.